PRIMARIA si CONSILIUL LOCAL Horodnic de Jos jud. Suceava

Cultura si Culte

 

Personalități din comuna Horodnic de Jos

I.G. Sbiera

Ion al lui Gheorghe Sbiera a vazut lumina zilei (s-a “ivit in forma de om, ca esistinta proprie particulara”, cum singur o spune) in Horodnicul de Jos, districtul Radauti, la 1 noiembrie 1836, intr-o familie de tarani gospodari, cu vechi traditii. Ion era al optulea din cei zece copii pe care i-au avut Ana si Gheorghe Sbiera (un alt fiu, care a fost botezat cu acelasi nume, nascut in 1827 a murit in 1829). Ion G. Sbiera a pastrat, de-a lungul anilor, la mare pret amintirea parintilor sai, oameni fara prea multa stiinta de carte, dar cu credinta in suflete si cu inimile curate. Prin grija lor, si mai ales a mamei, cei doi baieti ai familiei, Ion si Nicolae, au ajuns sa studieze si sa devina primul profesor, licentiat in drept, iar cel de-al doilea preot.
Cei doi frati, Ion si Nicolae, au capatat primele notiuni de scris, citit si socotit in casa parinteasca, de la Vasile Razus, un invatator “ambulant” din Radauti. La indemnul cunoscutilor si la staruinta sotiei sale, Gheorghe Sbiera i-a dus pe cei doi fii ai sai, in toamna anului 1845, la scoala primara din Radauti, unde acestia vor ramane trei ani. In 1848 I. G. Sbiera s-a inscris la gimnaziul de patru clase din Cernauti, pentru a termina clasa a patra primara. Intre 1849 si 1857, Sbiera a fost elev la Gimnaziul Superior, de opt clase, din Cernauti.
Inca de pe bancile scolii, se pregateste ca autodidact , recurgand la singurul mijloc posibil in acea vreme: procurarea si studierea unor carti de istorie, literatura, filosofie s.a. La gimnaziul cernautean, Sbiera a avut marea sansa de a-l avea ca profesor pe Aron Pumnul, carturar si mare patriot roman; acesta a exercitat o influenta hotaratoare asupra carierei tanarului elev, contribuind decisiv la formarea constiintei si caracterului sau.
In anul 1857, I. G. Sbiera trece examenul de bacalaureat cu calificativul excelent, dupa care ia drumul Vienei pentru a studia dreptul. In iulie 1861, Sbiera termina studiile superioare si se intoarce in Bucovina. De atunci si pana in 1871 lucreaza in invatamant, suplinindu-l pentru inceput, la gimnaziu, pe fostul sau profesor Aron Pumnul, grav bolnav.
Cunoscut si apreciat pentru activitatea sa, in 1866 este numit membru al “Societatii Literare Romane”, infiintata la Bucuresti. Societatea transformandu-se in Academia Romana, Sbiera a devenit, astfel, membru fondator al acestui inalt forum stiintific.
Dupa infiintarea Uiversitatii din Bucuresti, in 1875, este propus profesor suplinitor la catedra de limba romana, chiar daca avea o licenta in drept. In 1881 obtine titulatura asupra catedrei, iar in 1886 doctoratul in filosofie. Sbiera va ramane profesor pana in 1906, cand se pensioneaza, locul sau urmand a fi luat de Sextil Puscariu.
Opera lui I. G. Sbiera trateaza probleme sociale si culturale, istorice si didactice, de ortografie si filologie, memorialistica, de istoria literaturii si folclor. A fost considerat, inca din timpul vietii sale, de multi contemporani, drept un istoric al Bucovinei. Articolele si studiile referitoare la miscarile politice si culturale, la framantarile sociale ale epocii, si in special monografia “Familia Sbiera” si “Amintiri din viata autorului” il indreptatesc la acest titlu.
I. G. Sbiera s-a stins din viata in timpul primului razboi mondial, la 22 octombrie 1916, la Cernauti. A fost inmormantat in cimitirul din Cernauti, langa dascalul sau iubit, Aron Pumnul. Cu el s-a incheiat, practic, o epoca din istoria Bucovinei, fiind ultimul din generatia sa cu o contributie notabila in spiritualitatea bucovineana.
In semn de pretuire fata de personalitatea sa, Scoala cu clasele I-VIII nr. 1 din Horodnic de Jos, precum si Caminul cultural din localitate ii poarta numele.

 

 

Vasile Tiganescu

Unul dintre cei mai mari prozatori ai Bucovinei, Vasile Tiganescu s-a nascut la Horodnic de Jos, in catunul Calugarita, la 13 ianuarie 1898 (conform altor surse la 10 ianuarie 1899). A urmat studii gimnaziale la Radauti, intre 1911 si 1917, an in care a fost incorporat si trimis sa lupte pe frontul italian. Revine in Bucovina abia in 1919, cand isi termina studiile gimnaziale si se inscrie la Facultatea de Geografie a Universitatii din Cernauti. Pana in 1942, cand a fost concentrat si dus pe Frontul de Rasarit, Vasile Tiganescu a fost profesor suplinitor la Cotmani, Barlad, Storojinet, Sofia, Sendriceni, Lugoj si Radauti.
In 1941, i-a aparut volumul de nuvele “Bradetul”, iar in 1942, volumul “Ce vrea muntele”. Numai ca, pe vremea acestei carti, capitanul roman Vasile Tiganescu isi varsa sangele pentru neam si tara, fiind decorat cu “Coroana Romaniei cu panglica de virtute militara in grad de cavaler” si cu “Crucea de fier”.
A mai publicat in reviste nuvelele "Cararea mutului", "Crucea lui Bangau". In scrierile sale apar personaje, evenimente, destine de la inceputul secolului XX din regiunea din jurul Radautiului, ilustrand in culori vii spiritul de atunci al Bucovinei. Farmecul operei lui consta in capacitatea de a crea o lume vie, gandind, suferind ori bucurandu-se in viata care de cele mai multe ori nu i-a rasfatat pe eroii sai, a caror limba vorbita incanta cititorul de azi.
Vasile Tiganescu se casatorise, in perioada interbelica, cu prima romanca cu brevet de planorism (obtinut in vremea studentiei cernautene, in 1934), Felicia Tiganescu (1910-2003), licentiata in drept la Cernauti. Aceasta a fost arestata in 1946, pentru ca organizase o serbare in cinstea americanilor la Radauti, si dusa la Gherla. In 1952, Felicia Tiganescu a fost adusa la Suceava si supusa torturilor pentru a-si asuma rolul de “taranista”. Eliberata in 1961, a fost admisa cu greu in invatamant, ca profesor suplinitor la Dornesti. A murit in 2003 si fost inmormantata langa sotul ei, la Radauti.
Despre martiriul lui Vasile Tiganescu nu s-au gasit marturii, desi, cu siguranta, si scriitorul si-a irosit anii prin puscariile tarii. Oricum, acest zugrav teribil al satului bucovinean, Vasile Tiganescu, a fost impiedicat de “Neam si Tara” sa-si slujeasca tara si neamul cu incontestabilul sau talent. A murit la 18 august 1971. In 1996 i-a fost publicat romanul “Gaudeamus”, iar in 1998 romanul “Refugiatii”, celelalte carti fiind pastrate inca in manuscris.

 

 

Silvestru Lungoci

Silvestru Lungoci s-a nascut in Horodnicul de Jos, “stravechi sat bucovinean”, la 9 ianuarie 1939; parintii Lucretia si Iustin, tarani mijlocasi dupa avere, dar gospodariti dupa traditie, se indeletniceau cu lucrul campului si cresterea animalelor, in zona pitoreasca numita “Huci”, inconjurata de multa verdeata.
Cei patru copii ai familiei Lungoci: George, Vasile, Silvestru si Doruta au crescut alaturi de parinti cu frica de Dumnezeu si rusine de oameni, mostenind de la bunici si parinti dragostea pentru cantecul popular.
La varsta de 7 ani (1946) a inceput cursurile scolii generale (elementare) din catunul Calugarita. Dupa terminarea clasei a VII-a (1953), a urmat cursurile scolii zootehnice din Radauti, oras invecinat cu satul natal, terminand studiile in 1957.
In perioada copilariei avea sa-i asculte la sezatori si horele satului pe violonistii Andrei Litra si Aurel Iroftei, muzicanti tigani din catunul Braniste ce apartine Horodnicului de Sus, dar si pe Ionica a(l) lui Gheorghe Lungoci, bunicul sau, care canta la fluier mare, atunci cand insotea animalele la pasunat, dar si la sezatori, claci si sarbatori folclorice ale meleagului.
Intre anii 1957-1962, Silvestru a lucrat alaturi de tatal sau, Iustin, si de fratele mai mare, George, la o intreprindere de exploatare forestiera din comuna Brodina (Sadau), cu gandul fiind tot timpul de a pleca la o scoala de muzica din Suceava, pentru a-si crea astfel o cariera in domeniul cunoasterii si interpretarii folclorului bucovinean.
Pasiunea pentru muzica populara si pentru vechile instrumente muzicale i-a calauzit pasii spre ansamblul artistic profesionist “Ciprian Porumbescu” din Suceava incepand cu 1960, iar din anul 1961 a intrat prin concurs in orchestra ansamblului.
Silvestru Lungoci a cantat la inceput din fluierul tipic al Bucovinei si tinuturilor din partea de miaza-noapte a Moldovei, cel cu teava cilindrica, complet deschisa la ambele capete. In cadrul ansamblului, a invatat sa cante si din fluierul mare moldovenesc, interpretand doine, bocete, cantece taraganate si jocuri domoale.
Silvestru are marele merit de a fi reintrodus in Bucovina batranul fluier – cavalul – si cimpoiul, instrumente prezente in vestitele tarafuri de lautari de altadata, folosindu-le cu pricepere in cadrul orchestrei din care facea parte. In afara de instumentele mentionate, Silvestru Lungoci a fost interpret neintrecut si la tilinca, ocarina si nai.
Un rol aparte in intregirea personalitatii sale il are frecventarea cursurilor Scolii Populare de Arte din Suceava, la clasa de flaut, scoala la care mai tarziu a devenit profesor. Printre elevii sai se numara: Vasile Badelita (Horodnic de Jos), devenit si el membru al ansamblului “Ciprian Porumbescu”, Marcel Ciurila (Radauti), Gheorghe Juravle, Ioan Prelipcean a Gavril, Ioan Prelipcean a Gheorghe, Gheorghe Colban (Horodnic de Jos), Ioan Grijincu (Horodnic de Sus), Ioan Ghiliuc (Radauti) si alti interpreti apreciati, care cu totii recunosc in Silvestru Lungoci personalitatea unui artist neegalat.
Silvestru Lungoci stapaneste un bogat repertoriu muzical, cules in mare parte din zona folclorica a Horodnicului, imbogatit cu melodiile auzite la petrecerile, jocurile si nuntile taranesti la care nu o data a fost poftit sa cante: “Batuta din Horodnic”, “Taraneasca din Voitinel”, “Batraneasca”, “Fudula”, “Batraneasca din Braniste”, “Roata de la Volovat”, “Hutulca din Sadau”, etc.
Marele rapsod a plecat pe drumul fara intoarcere dupa o scurta, dar amara suferinta, in zi de februarie a anului 1993, doborat ca un arbore in furtuna, despartindu-se cu greu de cei dragi, si a fost inmormantat in cimitirul bisericii “Inaltarea Sfintei Cruci“ din Calugarita, alaturi de parintii sai.
Pentru cei care l-au cunoscut ca interpret de frunte al ansamblului “Ciprian Porumbescu” din Suceava, dar si ca rapsod neintrecut al folclorului bucovinean, artistul originar din Horodnic de Jos a fost pe tot parcursul vietii sale un “bucovinean de omenie”, asa cum obisnuia el insusi sa spuna despre oamenii acestor locuri.

 

Scroll to top